ORIGINALUL ȘI COPIA

Într-una din aceste seri, după foarte mulți ani, am făcut clătite. Inevitabil, mi-am amintit de serile de duminică la bloc, în bucătăria noastră de pe Turda 10, în care mama întorcea clătite în aer, iar eu le umpleam cu dulceață de vișine. Era o muncă în echipă, iar sfara se ridica în tavan și-n cele din urmă își făcea drum pe geam afară, spre pofta vecinilor. Tata aștepta în sufragerie. Nu exista dată în care să facem clătite și el să nu vină cu o cerință specială:

– Mie să-mi faceți una cu zăhar! (cu accent pe ă)

Mama nu m-a pus absolut niciodată la treabă. Nu mi-a dat mie sarcina de a face aluatul de clătite sau de a le prăji in tigaie. Nu. Eu eram responsabilă doar de umplerea lor.
Mama nu mi-a cerut niciodată să pregătesc masa, să fiu eu bucătăreasa. Nu. Eu eram responsabilă doar cu așezarea tacâmurilor și a șervețelelor.
Nu m-a pus niciodată să frec, în genunchi, covorul cu Biocarpet. Nu. Cel mult îmi cerea să îl aspir.

Principala mea preocupare era să fiu copil. Să fiu cuminte, să salut vecinii, să mă uit în stânga și în dreapta înainte de a traversa, să spun „mulțumesc”, „te rog” și să mă joc cu copiii de la buni de la bloc, însă, dacă se poate, fără prea mare gălăgie. Dar nu întotdeauna se putea.

Când am crescut, tot ce mi-a cerut mama a fost să învăț. Și să nu o mint. Nu mi-au ieșit perfect nici aceste task-uri, deși, dacă mă uit în urmă, zău că aceste cerințe erau cât se poate de simple și firești!

Ocazional, să ies cu gunoiul. Să șterg praful. Să pun vasele la loc. Însă niciodată nu a lăsat greul în cârca mea. Nici măcar atunci când se împărțea între serviciu, familie și naveta cu trenul la facultate, la Sibiu, în iernile geroase.

Cu toate astea, deseori mă trezesc imitând unu la unu gesturile mamei mele. Clătitele îmi ies subțiri, cele cu gem rulate, cele cu brânză împăturite. Într-un colț al casei am sticle cu îngrășământ pentru flori, de pe care am dat jos eticheta și am scris cu marker „Îngrășământ flori” și „Îngrășământ citrice”, asemeni mamei mele. Hainele pentru muncă mi le aleg de seara, le asortez și accesorizez, exact cum am văzut tot la ea. Duminica este ziua în care îmi fac manichiura. Înainte de culcare, verific de două ori dacă ușa e încuiată. La fel procedez și cu fierul de călcat. Verific de 3 ori dacă l-am scos din priză. Dacă mă inviți undeva, am nevoie să știu o dată exactă și o oră fixă.

Nu de puține ori l-am auzit pe Marius:

– Parcă ești Cori!

Iar acesta este un compliment și o confirmare că sunt fata mamei mele. Prietena și copia ei, deși nu a insistat niciodată cu asta. Nu a ținut neapărat să fiu ca ea, ci să îmi urmez calea. Însă am văzut-o atâția ani răspândind binele, încât mi s-a părut firesc să vreau să copiez binele. Sau măcar să-l imit.

Sunt mama mea când pun furculița jos și mă ridic de la masă pentru că a început o melodie de dans. Sunt mama mea când pregătesc cafeaua pentru musafiri. Sunt mama mea când așez masa. Sunt mama mea când spun „te iubesc”. Sunt mama mea când mă pun pe mine pe locul 2. Sunt mama mea când le zâmbesc oamenilor. Sunt mama mea când simt compasiune. Sunt mama mea când nu cunosc ura. Sunt mama mea în toate lucrurile bune, căci această ființă nu cultivă răul.

Sunt o norocoasă! 😊

Nekta 

Ce zici?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s