HAȘ DE LA HANDICAPAT.

nekta ro

Am stat lângă un handicapat azi în 25. HANDICAPÁT, -Ă, handicapați, -te, adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care are o infirmitate. 2. (Persoană, echipă etc.) care este în dezavantaj într-o întrecere (sportivă). – V. handicapa. Am stat lângă prima variantă de handicapat, nu vreunul pe skiuri de la Soci. Mi-am compostat biletul și m-am așezat iute unde-am prins liber, scriam și-un mesaj, n-am stat să mă uit în detaliu. Mă, da’ simțeam! Simțeam cum e cineva cu ochii pe mine. Că simți chestiile alea. Și când îmi ridic privirea, era el, săracul. La vreo 43 de ani așa, un bărbat cu privire mirată, ochi mari și aproape ieșiti din orbite, se tot legăna pe scaun și se uita când pe geam, când la mine. M-am uitat și eu la el înapoi și i-am zâmbit. Apoi, am lăsat capul în pământ tot restul călătoriei și mi-am făcut reproșuri.

Purtam rochiță, dres, cizme, palton, geantă, toată machiată și parfumată – eram chiar ca o doamnă-n puii mei! Toată ziua m-am plimbat din studio în baie să verific dacă n-am vreo șuviță-antenă, creion întins sau ruj pe dinți, astea probleme pe mine! Omul ăla simplu din stânga mea, îmbrăcat modest și curat, oare ce probleme avea? Oare câte mii de cuvinte grele și-a auzit de-a lungul vieții? Câte scaune au rămas libere lângă el și, mai ales, ce-nseamnă ziua de mâine pentru omul bolnav?

Mare noroc că gândurile nu se aud, că dacă se auzeau păream eu mai handicapată decât omul ăla. M-am gândit că dacă, Doamne-ferește, face o criză în autobuz n-aș știi ce să fac prima dată. Să sun la 112? Să îl caut de pastile în buzunar? Să strig celorlalți din 25: „Da’ faceți, oameni buni, ceva” ? Să aștept Salvarea sau să-l duc eu la cel mai apropiat spital? Brrrr! Prea grave filme mi-am luat.

Mi-am imaginat dup-aia cum ar fi dacă l-ar lua o nebunie și m-ar săruta și strânge tare-tare. M-aș supăra pe el? L-aș lovi? Aș coborî la următoarea? Ce poți să-i faci unuia care nu-i tot?

M-am tot întrebat cum de știe să urce singur în autobuz și dacă o să coboare la o oprire anume sau face pur și simplu ture de oraș. Are unde să meargă? Ce face el toată ziua? Cine îl hrănește și oare cât e de conștient el de lumea asta?

Mi-am mai zis că niciodată copiii handicapați nu ți se întâmplă ție. Sunt aceia pe care-i mai vizitezi la centre, îi mai miluiești c-un leu în gară sau c-un euro donat prin telefon, dar niciodată nu te gândești c-ai putea ajunge mama, tata, sora unui astfel de copil. Pentru că fiecare își dorește sănătate pentru el, nu? Pentru copiii, nepoții lui. E ca și SIDA, ca și CANCERUL, ești foarte la curent cu tot ce se întâmplă, compătimești, încurajezi, bați în lemn, dar nu te gândești că te poți îmbolnăvi tocmai tu de asta. Că ți se va întâmpla chiar ție treaba asta.

Așa-s de proastă. Tot vreau să arăt nu-știu-cum, să am portofelul plin, să am mașina la scară, check-ins prin te miri ce localuri… da’ nu, că până nu mă scutură un pic ‘Ăl de Sus, nu-mi dau pace.

Așa-s de uitucă. De multe ori, gen zilnic, uit că-s aici, îs întreagă, două mâini, două picioare, tânără, ar trebui să  fiu pfaaaai… ca prisnelul în fuga mea spre ce-mi doresc. N-am nicio scuză.

„Coborâți aici?”

(scot căștile)

„Poftim?”

„Coborâți aici?”

„Nu, dar vă las.”

„Mulțumesc frumos, mulțumesc frumos.”

De două ori. De două ori mi-a mulțumit. Bietul și dragul de el. Cu toate handicapurile și s-a adresat politicos și finuț, iar eu?! Doamne, eu, că vorba aia sunt „normală”… vorbesc adesea așa urât și mă repezesc și… nu, că nu mai pot, plâng acum în 25 până acasă, da’ las’ c-așa-mi trebuie.

Reclame