AXENTE

Ce se întâmplă cu noi când suntem mici? Ce se întâmplă cu noi când creștem? De unde vine răutatea și mai ales…de ce tot apare după ce te-ai hotărât să-i dai remove?

O să-ți povestesc o chestie. Banală, la prima ascultare. Când eram în clasa întâi am cunoscut un băiat al cărui prenume nu mi-l amintesc. Eram colegi. Nu s-a remarcat prin nimic în primele zile, sau chiar în primul an. Era chiar începutul începutului și mare lucru nu ne permiteam să facem, nici nu știam exact cum e cu școala. Eram în A, au avut grijă ai mei să pic la cea mai drastică învățătoare, coloram în primele zile și îmi dislocam umărul în graba de-a ridica mâna să răspund. Pauzele erau o adevărată hărmălaie. Clasa noastră practic era împărțită într-o gașcă de pitici deștepți care ne știam încă din grădi și…ceilalți copii pe care aveam să-i descoperim în următorii ani. Era încă prea devreme ca să lăsăm loc de dușmănii. Nici nu prea aveam timp de stabilirea ierarhiei, adică frate, alfabetul cine-l mai învăța?!

Din clasa a II-a au început să se schimbe lucrurile. Deja se vota șeful clasei, eu aveam o coroniță la activ  și se știa cine stă în primul rând la serbarea de Ziua Mamei. Săndel era as la Științe, Mădă mai bună la fotbal decât jumătate din băieți, Tudor și-a câștigat admirația într-o vineri, după școală, când ne-am strâns pe Feleac să traseze un cerc în nisip c-un băț în mijloc, demonstrația unui ceas bătrânesc. Și mai era băiatul ăsta: Axente. Ți-am zis de la început că prenumele nu mi-l amintesc. Îl strigam toți pe numele de familie. Era sărac, mucos, nu se omora după școală și la o temă a scris că niște băieți se jucau în curtea școlii și au găsit un rahat. Am văzut eu în caietul lui într-o pauză și gură-spartă ce eram am răspândit vestea-n toată clasa, chiar și acasă le-am povestit părinților.

Treaba a fost clară: băiatul ăsta devenise exemplul negativ în clasă. Avea cele mai mici note, era talentat la desen, dar am considerat că asta nu se pune, nu legase mare prietenie cu nimeni, așa că de ce să nu facem mișto de el? Îmi amintesc că i-am chiar compus o melodie cu dedicație, umilitoare oricum. I-o cântam când nu era învățătoarea în clasă. Avea Axente ăsta o soră mai mare cu noi în școală și Găbița, colega mea de clasă – un fel de versiunea feminină a lui Axente, m-a pârât. I-a zis surorii în cauză că eu am compus un cântec despre fratele ei și mi-am luat o palmă serioasă în pauză de la fata aia de o mai simt și acum, după 14 ani.

Pe parcurs, l-am pierdut pe Axente. Rămase repetent, mi se pare că îi intrase în obișnuință. Cel puțin un Axente trebuie că ai întâlnit și tu în viața ta. Până la urmă e o tipologie. Dacă m-aș întoarce în timp, cu siguranță l-aș lua în echipa noastră la Lucru Manual. Și foarte probabil aș fi prima din clasă care s-ar împrieteni cu el. Nu din milă, ci pentru că toate lucrurile pe care le făcea bine și noi nu i-am dat șansa să le arate ar fi compensat toate celelalte lipsuri.

Suntem răi când suntem mici. Alina vrea să aibă întodeauna o păpușă mai frumoasă decât a Mariei, iar Bogdan să-l bată pe Matei la colecția de stickere din snacksuri. Până la urmă cine decide ce e rău și ce e bine? Cine e okay și cine rușinează societatea? Cum te uiți la omul de lângă tine și cum te privești seara în oglindă? Să nu te tai în cioburi.

P.S. Povestea…nu e chiar poveste, s-a întâmplat de-adevăratelea.

VERSIUNEA AUDIO:

Reclame

Ce zici?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s